78 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă

 

 

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord unde între 2000 și 4000 de români au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.

Deși, potrivit unor date, nu au fost omorâți mai mult de 48 de civili, martorii locali au povestit despre un număr de victime mult mai mare, susținând că supraviețuitorii au fost torturați, executați sau îngropați de vii în morminte. Alți supraviețuitori au fost luați pentru a fi torturați și uciși de către NKVD, poliția secretă sovietică.

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată "Zi Naţională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie".

În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roşie a ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă şi de religie se transforma în vină.

În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice şi să treacă în România. 3.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în ţara natală pe 1 aprilie, chiar de Paşti. Cineva împrăştiase zvonul că românii pot trece graniţa fără probleme, că grănicerii sovietici nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane şi cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniţă, soldaţii sovietici, ascunşi în pădure, au început să tragă în plin. Au secerat, în scurt timp, mii de vieţi. Cei care au scăpat de gloanţe au fost urmăriţi de cavalerie şi spintecaţi cu sabia. Apoi, românii au fost aruncaţi în gropi comune.

Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț sau îngropate de vii.