Articol semnat de Ionel Lăzărică
La Liceul Teoretic „Panait Cerna” a avut loc, zilele trecute, o activitate legată de finalizarea studiilor liceale, de către elevii claselor a XII a. În acest sens, elevii în cauză au plantat câte un „copac al devenirii noastre”, prins în jurământul de final, ca semn al despărțirii de adolescență, una dintre cele mai frumoase perioade din viața oricui. Pentru mulți dintre absolvenți, activitatea a avut conotații emoționale profunde, pe care au căutat să le surprindă în câteva cuvinte:
„Noi, elevii din clasa a XII a A , am plantat acest copac ca simbol al anilor petrecuți împreună, al prieteniei și al amintirilor care ne vor lega mereu. Rădăcinile lui vor păstra momentele trăite în această clasă, iar ramurile lui vor purta speranțele și visurile noastre spre viitor. Prin acest gest, jurăm să nu uităm drumul parcurs împreună, lecțiile învățate și oamenii care ne-au fost alături. Așa cum acest copac va crește și va înflori, la fel ne dorim să creștem și noi, păstrând în suflet legăturile create și frumusețea acestor ani.” (Raluca, clasa a XII a A)
„Consider că plantarea unui copac, de către elevii fiecărei clase terminale, transformă finalul liceului într-un moment cu adevărat memorabil, care, altfel, ar fi doar o simplă festivitate de absolvire. Copacul poate deveni un simbol al creșterii noastre, al timpului petrecut în liceu și al legăturii pe care o vom păstra cu acest loc, chiar și după ani. Jurământul absolvenților adaugă o dimensiune filosofică și emoțională experienței, deoarece ne face să reflectăm la valorile și lecțiile învățate aici. Ideea de a reveni peste ani la copacul pe care l-am plantat, creează continuitate între generații și păstrează vie amintirea anilor de liceu. În opinia mea, este o inițiativă originală care poate deveni o tradiție importantă pentru liceu și care îi ajută pe elevi să simtă că fac parte din ceva mai mare decât propria lor generație.” (Denisa, clasa a XII a B)
„Plantarea unui tei argintiu în curtea liceului nostru reprezintă unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care clasa noastră, a XII-a C, le putea face înainte de absolvire. Acest copac nu este doar o simplă plantă, ci un simbol al anilor petrecuți împreună, al prieteniilor formate și al amintirilor care ne vor însoți întreaga viață. Într-un moment în care ne pregătim să încheiem o etapă importantă și să pornim pe drumuri diferite, teiul va rămâne în locul în care am crescut, am învățat și ne-am format ca oameni. Alegerea teiului argintiu nu a fost întâmplătoare. În cultura românească, teiul este considerat un arbore al iubirii, al prieteniei, al protecției și al armoniei. El simbolizează legăturile puternice dintre oameni, fidelitatea și unitatea, valori care definesc și colectivul clasei noastre.
Importanța acestui copac este profund sentimentală. El va rămâne în curtea liceului mult timp după ce noi vom absolvi, devenind martor tăcut al trecerii anilor. Când ne vom întoarce peste timp, îl vom regăsi crescând și înflorind, la fel cum vor înflori și viețile noastre. Va fi o punte între trecut și prezent, între adolescență și maturitate, între ceea ce am fost și ceea ce vom deveni. În același timp, plantarea teiului reprezintă și un gest de responsabilitate față de natură și față de comunitatea școlară. Prin acest act, contribuim la înfrumusețarea mediului și lăsăm în urmă o moștenire vie, care va aduce bucurie, umbră și prospețime generațiilor viitoare. Este modul nostru de a spune că am fost aici și că ne pasă de locul în care ne-am format.
În cele din urmă, teiul argintiu este mult mai mult decât copacul clasei noastre. El este simbolul unității, al prieteniei, al speranței și al continuității. Va crește odată cu trecerea timpului, purtând în fiecare ramură și în fiecare floare povestea generației noastre. Oriunde ne va purta viața, vom ști că o parte din sufletul nostru a rămas pentru totdeauna în curtea liceului, sub coroana teiului argintiu care ne va reprezenta mereu. (Maria, clasa a XII a C)
„Suntem la finalul unei etape care ne-a format mai mult decât ne-am fi imaginat vreodată, iar astăzi, când am plantat copacul, am simțit că lăsăm în urmă nu doar un gest simbolic, ci o parte din noi, care va crește odată cu el; rădăcinile lui vor purta amintirile noastre, iar jurământul pe care îl vom rosti, devine o promisiune sinceră față de tot ceea ce am devenit aici și față de drumul pe care îl vom continua, purtând cu noi emoțiile, oamenii și lecțiile care ne-au definit în toți acești ani.” ( Mihaela, clasa a XII a D)
„Sigur, în fața adolescenților de azi se deschid zări și oportunități nebănuite. Își vor lua zborul, către orizonturi de împliniri; este o lege a firii. Noi am făcut totul pentru ca zborul lor să fie cât mai înalt și sperăm ca acest simbol să-i aducă, din când în când, la rădăcini…”-ne-a declarat prof. Picuș Veronica, directorul liceului.
Fiindcă am început cu Brâncuși, vom încheia tot cu omul care a condensat zborul într-o pană, pe care a intitulat-o „Zbor”… Ucenic al lui Auguste Rodin, cel mai mare sculptor francez, țăranul din Hobița, după ce a învățat, ca nimeni altul, să „elibereze” statuile din marmură, aristotelic, i-a spus magistrului său că nu poate să-i mai stea alături. Când acesta, mâhnit și nedumerit, i-a cerut explicații pentru gestul său, Brâncuși, în stilul lui caracteristic, a condensat nevoia de libertate într-o expresie de înțelepciune pur românească :„ Maestre, în umbra marelui copac nu crește iarba…”
