Spre deosebire de o tranziție rapidă și clară către democrație, așa cum s-a întâmplat în alte țări din Europa de Est, mandatul lui Iliescu a fost marcat de o “democrație originală”. Această expresie, folosită chiar de anturajul său, descrie mai degrabă un compromis nefericit: o tranziție lentă, controlată, care a păstrat multe elemente ale vechiului sistem.
Iliescu, un fost înalt oficial al Partidului Comunist, a reprezentat o continuitate mascată a regimului. El nu a rupt radical cu trecutul, ci a oferit o reformă graduală, menținând în posturi-cheie o parte semnificativă din fosta nomenclatură.
Un pas înainte, doi pași înapoi
Timp de ani de zile, Iliescu a simbolizat ambivalența României post-decembriste. Țara se afla constant la un pas de a se rupe de trecut, de a face reforme profunde și de a se integra pe deplin în Occident, dar, de fiecare dată, un eveniment violent sau o decizie politică controversată (precum mineriadele) o trăgeau înapoi. Aceste evenimente au arătat o teamă de schimbare reală și o tendință de a recurge la forță pentru a intimida opoziția, similar metodelor regimului anterior.
Ion Iliescu a fost figura centrală a acestei ezitări, un simbol al unei țări care nu a avut curajul de a-și asuma pe deplin libertatea și consecințele ei.
Lipsa de responsabilitate
Una dintre cele mai mari critici aduse lui Iliescu este că a murit fără să fie tras la răspundere. În ciuda proceselor pentru crime împotriva umanității, precum dosarul Mineriadei, justiția nu a făcut lumină, iar vinovații nu au plătit. Acest lucru a lăsat o rană deschisă în societatea românească și a contribuit la sentimentul că, sub Iliescu, impunitatea a prevalat.
În loc să fie un catalizator pentru justiție și adevăr, el a apărat un sistem care a permis ca violența și tăcerea să domine.
Concluzie
Iliescu a fost mai mult decât un om; el a fost întruchiparea unei perioade de stagnare și compromis. Moartea sa nu a închis un capitol de istorie, ci a scos în evidență eșecul României de a se confrunta cu propriul trecut. Trecutul nu a dispărut, ci doar omul care l-a gestionat și, în cele din urmă, l-a perpetuat sub o formă modernizată. Așadar, Iliescu nu a adus democrația, ci a amânat-o, lăsând țara într-un ciclu al incertitudinii din care se străduiește și astăzi să iasă.
