Articol semnat de Ionel Lăzărică
La începutul sec. al XX-lea, scriitorul britanic H.G Wells publica o povestire intitulată „Țara orbilor”, în care Nunez, un alpinist, ajunge în Anzii Peruvieni. Acolo, într-o vale izolată descoperă un sat în care toți locuitorii erau orbi. La început este uimit de această situație, dar se gândește apoi cum să valorifice pentru sine infirmitatea generalizată a sătenilor de acolo. În acest sens, Nunez încearcă să-i controleze, dar demersul său este sortit eșecului. La rândul lor, sătenii încearcă să-l domine pe Nunez, considerându-l infirm, fapt ce a stârnit nemulțumirea acestuia. Frustrarea generală este accentuată și de faptul că cele două părți nu pot comunica eficient, fiindcă sătenii nu înțeleg noțiunea de „vedere”, dar nici pe cea de „orb”, pe care nu o au în vocabular. Locuitorii satului nu pot pricepe importanța vederii, în condițiile în care Nunez nu este în stare să facă o serie de lucruri, pe care ei le consideră banale (nu poate auzi foșnetul ierbii, de exemplu). La un moment dat, Nunez se îndrăgostește de una dintre fete, căreia îi vorbește despre frumusețea locului în care trăiește, dar cuvintele lui sunt de neînțeles pentru ea. Întrucât vrea să se căsătorească cu acea tânără, tatăl fetei este de acord, doar cu condiția ca Nunez să meargă la doctorul satului, pentru a fi vindecat de ceea ce el numește „vedere”. Spre bucuria părintelui fetei, medicul din sat spune că tânărul poate fi vindecat de iluzii, printr-o simplă operație de extirpare a „corpilor străini” pe care Nunez îi numește „ochi”.
Poate că sătenii din satul peruvian aveau dreptate, fiindcă, în acest spirit, am avut ocazia să descopăr frumusețea lumii privite cu „ochiul interior”, la spectacolul de teatru intitulat „Fluturii sunt liberi”, de sâmbătă, 22 februarie a.c., în regia lui Silviu Debu. Am avut astfel posibilitatea să constat că avem actori mari, capabili de roluri pe măsură, chiar dacă, poate, unii ne consideră provinciali (mă gândesc aici la piesa ”Gaițele„ , interpretată impecabil de actorii brăileni, dar la un preț mult redus, față de cel perceput de actorii bucureșteni care au venit în turneu).
Spectacolul debutează cu o convorbire telefonică a lui Don Baker, un tânăr orb care încearcă să scape de tutela mamei sale. În acest sens, la sugestia verișoarei sale, se mută singur, într-un apartament închiriat, undeva în New York, unde învață treptat, prin numărarea pașilor necesari, drumul până la magazinul din colțul străzii. Poate că dacă am face acest exercițiu, am înțelege mai bine perspectiva unui om aflat într-o asemenea situație. Tânărul respectiv își ocupă timpul cu chitara, instrument la care începe să compună un cântec, lăsat neterminat, despre libertatea fluturilor. Întâmplarea face ca vecina lui, o tânără pe nume Jill Tanner să ajungă în apartamentul închiriat de el. Între cei doi are loc o discuție, în urma căreia Jill descoperă că interlocutorul ei este orb, dar are o bogată viață interioară, judecând după trăirile și angoasele pe care le exprima cu seninătate, insistând pe faptul că nu are nevoie de compătimire, fiindcă se poate descurca în orice situație. În opinia lui, demni de compătimire ar fi cei care văd și care au impresia că le știu pe toate. Relația celor doi evoluează, trecând prin toate registrele, până la sosirea mamei lui Don, doamna Baker, care perturbă echilibrul dintre ei, și așa fragil. De remarcat aici este rolul tinerei Jill, care deși pare a fi superficială (mărturisește că a fost căsătorită doar șase zile), totuși este capabilă de trăiri profunde și emoționante. În acest sens, o înfruntă pe mama lui Don, care venise să-l ia acasă, spunându-i că „a ajuta un tânăr nu înseamnă a-i oferi încredere în sine” și că ar fi bine să-l lase liber, fiindcă se va descurca cu siguranță, fiind mult mai puternic decât și-ar putea imagina cineva. Sub presiunea celor spuse de Jill, în sufletul doamnei Baker se produce o transfigurare și începe să înțeleagă că a greșit până acum în privința lui Don; ba, mai mult, încearcă să schimbe lucrurile, fapt ce stârnește mirarea fiului. Rolul lui Don a fost atât de bine interpretat, cu stângăcii și nesiguranțe atât de naturale, încât puteai să ai impresia că tânărul respectiv este chiar orb. Obișnuia să spună că are destulă încredere în sine și că „orb este doar cel care nu vrea să vadă”; un argument, cred că destul de temeinic pentru a medita la suficiența dată de „aroganta noastră vedere” . Tânăra Jill își dorea să devină actriță, motiv pentru care merge la un studio din New York , pentru un casting, ocazie cu care apare în scenă regizorul Ralph Austin, un domn trecut de prima tinerețe, care dă detalii destul de „picante” despre modul în care a decurs examenul cu pricina. Sigur, apariția lui Ralph nu a fost pe placul lui Don, care începe să înțeleagă că, orice ar face, viața lui este sortită singurătății…
Un spectacol emoționant și profund, care m-a dus cu gândul la „Micul prinț” al lui Exupery, mai precis la ce i-a spus vulpea în deșert, atunci când s-au despărțit: „Nu vedem adevărat decât cu sufletul; esențialul scapă privirii!…”
