Editorial semnat de Ionel Lăzărică
Elevii clasei a XII a D, de la Liceul Teoretic „Panait Cerna”, au avut de rezolvat o temă inedită la disciplina filosofie, legată de trecerea inexorabilă a timpului. În acest sens, au avut de redactat un eseu filosofic în care să argumenteze de ce iubesc să treacă timpul, de ce urăsc să treacă timpul, dar și să-și imagineze ultima zi a prieteniei sau a iubirii, pe care o trăiesc acum. Lucrările redactate au descoperit multe trăiri specifice acestei vârste, unele de nebănuit, care, pentru autenticitate, vor fi redate așa cum au fost formulate:
„Este foarte greu să-mi imaginez o astfel de zi, mai ales când această persoană contează extrem de mult pentru mine. În urma experiențelor mai puțin plăcute pe care le-am avut și din care am învățat, am realizat că într-o relație, fie ea de prietenie fie de iubire, trebuie să îmbini rațiunea cu sentimentele, fiindcă niciodată o extremă nu te va duce pe drumul bun. Astfel, pot spune că acea zi, în care totul se va opri, atât pentru mine cât și pentru el, va fi o zi dureroasă. Îmi imaginez că suntem pe o faleză a unei mări sau chiar pe cea a Dunării, stăm față în față și discutăm liber și sincer problema sau problemele care ne-au adus în punctul despărțirii. Cu siguranță, amândoi vom plânge și vom încerca să rezolvăm situația, așa cum facem de obicei, dar e posibil ca în acea zi să nu se mai poată repara nimic. Toate visurile, dorințele, momentele dulci petrecute împreună se vor spulbera. În acea zi, va avea loc și ultima îmbrățișare călduroasă dintre noi”.(Bianca S.)
„Ultima zi a iubirii mele ar fi una dintre cele mai grele zile din viața mea, o zi în care aș fi copleșită de emoții negative. Ar fi ziua în care aș realiza că toate eforturile mele de a menține această relație, toate compromisurile și lacrimile vărsate, au fost în zadar. M-aș gândi că toate momentele în care am renunțat la orgoliu, la toate situațiile în care am luptat pentru noi, doar pentru ca, în final, să ajungem aici… Această zi ar avea o greutate cu atât mai mare, știind că timpul petrecut împreună a fost semnificativ; o relație de trei ani. Trei ani în care am fost alături de o persoană la bine și la greu, în care am greșit și mi s-a greșit, în care am rănit și am fost rănită, în care am iubit și am fost iubită. Gândul că aceste momente se vor transforma în amintiri m-ar afecta profund. Dacă aș ști concret că aceasta este ultima noastră zi, m-aș simți prinsă între două stări: recunoștință pentru toate clipele frumoase pe care le-am trăit împreună și durere pentru că urmează să pierd ceea ce, pentru mult timp, a fost o parte esențială din viața mea. Fiecare privire ar fi un „rămas-bun” tăcut. Timpul ar părea să treacă mai repede decât de obicei. Aș încerca să iau toate momentele frumoase și să le păstrez într-un colț al sufletului meu, purtându-le cu mine toată viața. Aș vrea să am o ultimă conversație sinceră, în care toate adevărurile neștiute să iasă la iveală, toate resentimentele să fie spuse, toate întrebările să-și găsească răspuns. Mi-aș dori să ne plimbăm într-un loc familiar, unul unde obișnuiam să mergem adesea, să retrăim în tăcere fericirea de atunci, râsetele și zâmbetele, care consolidau și mai mult legătura emoțională dintre noi.
La final, când urmează să ne despărțim, aș avea nevoie de o ultimă îmbrățișare, una care să-mi rămână întipărită în suflet, ca și locul acela unde mi-aș dori să rămân pentru totdeauna. O ultimă mângâiere, o ultimă privire, o ultimă atingere, care rămân acolo, odată cu o parte din mine. Aș privi cum pleacă persoana dragă mie, iar fiecare pas al său mi-ar adânci și mai tare teama și regretul, care, cu siguranță, m-ar face să simt cum o parte din mine se rupe și pleacă odată cu ea, lăsându-mă în urmă cu un gol imens… După acest moment, viața mea ar fi total diferită. M-aș simți foarte singură și deprimată. Mi-ar lipsi enorm omul care renunța la propriile nevoi, bucurii sau dorințe, pentru a mă face fericită.
Prin simplul fapt că mi-am imaginat cum ar fi ultima zi a iubirii mele și că am reușit să o povestesc, am descoperit sentimente și temeri pe care nu știam că le am. Fiind în această relație de trei ani, nu am stat niciodată să mă gândesc cum ar fi și ce aș simți în ziua în care aceasta s-ar încheia. Fiecare ceartă, fiecare moment când am spus că vreau să se termine, păreau doar izbucniri temporare, dar acum, în fața acestei imagini a ultimei zile, realizez cât de mult îmi este teamă de pierderea a ceea ce am construit. Mă simt vulnerabilă, pentru că nu am anticipat cât de mult ar însemna această persoană pentru mine și ce aș simți după pierderea acesteia. Prin urmare, este bine să ne imaginăm viața fără o anume persoană, ca să realizăm ce simțim pentru ea, să o apreciem mai mult, să facem sacrificii pentru a nu o pierde și să nu uităm niciodată că timpul nu așteaptă pe nimeni…”(Amalia D.)
Este de necrezut cum mai-marii educației abordează, în toate emisiunile televizate, problematici științifice legate de planuri-cadru, discipline, curriculum și altele asemenea, dar despre sufletul adolescentin nu vorbește nimeni. Educație formală și non-formală, dar cu sufletul ce facem? Abordările legate de acești adulți în devenire sunt cât se poate de tehnice, în speță procentaje la examenul de bacalaureat, rezultate la concursuri, olimpiade, competiții sportive, într-o manieră rece și impersonală, dar de frământările, sentimentele, angoasele și suferințele lor, mai mult sau mai puțin evidente, nu se preocupă nimeni. Și aceasta, în condițiile în care, de multe ori, sufletele lor, pentru care nu există planuri-cadru, sunt atât de fragile…
