Editorial semnat de Ionel Lăzărică
Știu… știu… voi fi înjurat, dar cineva trebuie să o facă. Voi fi eu „avocatul diavolului” și voi încerca să vorbesc despre „jumătatea plină a paharului”, despre polițiștii adevărați și nu despre unii purtători de uniformă… Și aceasta fiindcă, oricât de neverosimil ar părea, sunt și polițiști demni de tot respectul, în speță oameni care își fac datoria, de cele mai multe ori „fără surle și trâmbițe” și departe de „luminile strălucitoare ale rampei”.
Dacă atunci când greșesc, așa cum se întâmplă cu noi toți, televiziunile se întrec în acuzații și sarcasme, în „forme continuate”, ca să mă exprim în termeni polițienești, când oamenii aceștia reușesc în munca lor, cu rezultate notabile, spre liniștea noastră, cuvintele rostite sau tipărite în media sunt atât de puține și atât de sărace…
În acest sens, comunicatele de presă sunt destul de seci: … „după patru zile de cercetări, presupusul autor al crimei a fost identificat și reținut”… „suspectul de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în formă agravantă, a fost identificat pe raza altui județ, după zile și nopți de investigații”… „persoana dispărută a fost localizată, după o muncă continuă și susținută, pe raza unei localități de frontieră, victima fiind lipsită de libertate de către membrii unei rețele de trafic de persoane, cu ramificații internaționale”… și altele asemenea. Citind sau auzind aceste comunicate „inodore, incolore și insipide”, se întreabă oare cineva dacă acei polițiști au ajuns și pe acasă, poate la copilul bolnav, sau la aniversarea acestuia, dacă s-au hrănit și cu altceva în afară de „covrigi și tutun”, în zilele și nopțile de veghe și investigații? Câți dintre cei care citesc aceste comunicate de presă știu despre „reuniunile de la două noaptea” de la sediu, unde se pun la cale variantele de acțiune într-o speță sau alta, apoi se pleacă în misiune, sau unde, de multe ori, cu amărăciune, se contabilizează insuccesul, apoi se croiesc noi ipoteze, urmând a fi verificate la rândul lor, după alte și alte nopți de muncă și neliniști? Câți știu, de asemenea, că mulți dintre acești polițiști, deși frumoși în uniforma purtată la evenimente, duc cu ei consecințele dureroase ale stresului profesional și ale nenumăratelor nopți de nesomn, care se numesc ulcer, diabet, hipertensiune arterială, în stadii avansate, anxietate, depresie și alte și alte afecțiuni prinse în nomenclatorul medical specific, deși atunci când au intrat pe poarta instituției, pentru prima dată, erau „sănătoși tun”? Ar fi multe de spus și despre speranța lor de viață, mulți dintre ei stingându-se la vârste tinere… Pentru toate acestea și pentru multe altele, cu siguranță, profesioniștii din poliție merită, așa cum am mai spus, tot respectul.
În acest sens, poate fi menționat cazul, mediatizat de curând, al unui american, care s-a mutat la noi cu familia, mai ales fiindcă aici poți să mergi liniștit pe stradă la orice oră, fără teama că te poate agresa cineva. Omul în cauză avea această frică în orizontul spațial natal, mai ales după lăsarea serii, dar la noi se simțea în siguranță oricând.
Sau, într-o altă speță, un urmărit internațional pentru trafic de droguri, atac armat, evadare și crimă dublă, a fost prins în spațiul românesc, de polițiștii noștri. Ar fi interesant de aflat cum se numea agentul care l-a identificat. Știu, din surse sigure, că de cele mai multe ori așa se întâmplă: un modest agent, în urma unei anchete polițienești, face o descoperire uluitoare, însușită apoi, cu „surle și trâmbițe”, de servicii și departamente polițienești, uneori cu acoperire națională… Oare să fie vorba în aceste cazuri, dar și în multe alte situații similare, despre munca știută și neștiută a unor modești profesioniști apărători ai legii și despre nopțile lor albe? Cine poate răspunde mai bine decât ei? Întrebați-i!…
