
Editorial semnat de Ionel Lăzărică
Cu un scenariu realizat după cartea fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, filmul lui Andrei Tarkovski, „Călăuza”, o capodoperă cinematografică, este la fel de actual ca în anul în care a fost lansat, respectiv 1979. Nu poți să-l vizionezi, fără a avea dorința irepresibilă de a-l vedea din nou, deși, la prima vedere, pare extrem de plicticos. Este, de fapt, o frescă a naturii omenești, o metaforă a mimetismului și eufemismelor în care trăiesc cei care clamează cele mai frumoase și respectabile valori…
Acțiunea peliculei se concentrează pe împrejurările călătoriei celor trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Cei trei, înfruntând pericole de moarte, pornesc să străbată Zona, într-o aventură tragică, pentru a ajunge la Camera unde, conform zvonurilor, omul poate să-și îndeplinească orice dorință și să devină, în cele din urmă, fericit…
Totuși, ce este această enigmatică Zonă? Se pare că este mai mult un spațiu spiritual decât unul fizic, care a luat naștere în momentul indefinit când un meteorit, sau o navă spațială, s-ar fi prăbușit. Guvernul a trimis acolo soldați și savanți, cu misiunea de a afla care este adevărul în legătură cu acea prăbușire. Din nefericire, niciunul dintre cei trimiși să cerceteze Zona nu a mai revenit la bază, motiv pentru care au luat naștere tot felul de zvonuri, dintre care unul se distingea: Camera din locul prăbușirii avea darul de a îndeplini orice dorință, dar nu pe cele declarate, ci dorințele cele mai profunde, cele mai sincere, de care, uneori, nici cel care ajungea acolo nu era conștient.
Fiindcă autoritățile se temeau de această putere a Camerei (nu cumva să-și dorească cineva să cadă guvernul) au încercuit Zona cu sârmă ghimpată și au mobilizat soldați înarmați care să interzică accesul oricui ar dori să meargă la locul prăbușirii. Ca întotdeauna în istorie, oamenii au fost tentați de lucrul interzis și din această cauză a luat naștere o ocupație inedită, care să facă posibilă încălcarea interdicțiilor, respectiv cea de călăuză.
Ca o curiozitate, Călăuza nu intra în Cameră, fiindcă era fericit cu ce avea și nu-și mai dorea nimic. În schimb, Scriitorul dorea să ajungă la Cameră pentru inspirația pe care nu o mai regăsea ,iar Profesorul dorea recunoașterea în mediul academic, pe care o aștepta în zadar, de ani în șir. În esență, cei care pornesc spre Zonă, pornesc, de fapt, în căutarea fericirii. Camera, la care se ajunge cu mari dificultăți, reprezintă locul în care omul își află adevărata natură, unde descoperă cum este el în sine, dincolo de convențiile sociale.
După ce au ajuns teferi la Cameră, înfruntând pericole de moarte, călăuza povestește celor doi o întâmplare cu cel numit Învățătorul, îndrumătorul său în dificila ocupație de a conduce către fericire pe cei deznădăjduiți. Învățătorul a avut un frate care a murit încercând să ajungă în Cameră și se considera vinovat, în parte, de moartea acestuia, motiv pentru care a hotărât să intre și el în Cameră și să ceară ca fratele lui să revină la viață. Părăsind Zona și ajungând acasă, Învățătorul nu l-a aflat pe fratele lui, dar a descoperit, cu mirare și indignare, că este putred de bogat…Neavând tăria să-și înfrunte adevăratul sine, să afle adevărul despre el însuși, Învățătorul s-a sinucis.
Ascultând această relatare, Scriitorul și Profesorul, aflați la un pas de fericirea mult visată, după ce au înfruntat pericole cumplite până să ajungă aici, nu au mai dorit să intre în Cameră.….
(Surse: Nicolaescu, Costin, „Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski”, Editura Lumea Credinței, București, 2013; Tarkovski, Andrei, „Sculptând în timp”, Editura Nemira, 2015; resursa online: (https://www.edusoft.ro/calauza-tarkovski).