Gaițele” la Brăila, sau balansul între insuficiența sacrului și profanul excesiv

Sursa foto: Facebook
Articol semnat de Ionel Lăzărică

Datorez soției mele bucuria de a fi vizionat un spectacol de calitate, aici, în urbea noastră, a lui Istrati, și Sebastian, și Ionescu, și mulți alții, urbe despre care unii spun că este locul ”unde nu se întâmplă nimic, niciodată”.

Așadar, vorba poetului, ”ninge fantomatic și bacovian” și noi, prin nămeți, pe străzile înghețate și pustii (și triste din această cauză), reușim să ajungem la teatru, unde abia dacă mai erau câteva locuri libere. Surprinzător, s-ar putea spune, având în vedere condițiile meteo de la momentul reprezentației. Totuși, orice om de bună credință ar fi putut constata că gustul pentru cultură nu a dispărut din orasul nostru cosmopolit, aflat aici la răspântia apelor, religiilor, etniilor și îngăduinței; mereu a  fost așa, fiindcă în istoria noastră niciodată nu au existat intoleranțe.

Mărturisesc că văzusem ecranizarea operei lui Kirițescu, o capodoperă a genului, și aveam câteva idei preconcepute legate de posibilitatea ca piesa pe care urma să o vizionăm să se ridice la înălțimea peliculei. Orice sociolog poate spune că o prejudecată este o judecată dinainte formată, de cele mai multe ori negativă, despre o stare de fapt , o persoană, sau, de ce nu, o piesă de teatru.

Am ocupat locurile rezervate și, până să înceapă spectacolul, am urmărit decorurile ce reproduceau imagini din Brăila interbelică, cu clădirile ei istorice, cu arhitectura ei fabuloasă, pe care, grăbiți, înfrigurați, împovărați de griji,visători sau  resemnați, abia dacă o mai observăm. Poate că trebuie să mergem la teatru ca să vedem ce oraș frumos avem, ce oraș romantic, care, vorba ”Micului prinț” al lui Exupery, este fără seamăn(pentru noi brăilenii  cel puțin).

Gong! Începe spectacolul cu o scenă de familie arhetipală, obișnuită probabil în multe familii.Trei surori(se pare că de la Cehov, surorile nu pot fi decât trei) au o conversație mai puțin obișnuită, în care tonurile înalte se întretaie cu cele joase, și sunt aduse în discuție, uneori cu un umor migdalat,  cele mai prozaice, cele mai meschine dar și tandre aspecte ale relației lor. Se remarcă aici Aneta Duduleanu, sora mai mare, care, cu o energie debordantă și cu un discurs ce pendulează între dragostea față de membrii de sânge ai familiei și sarcasmele aruncate din când în când nurorii, reușește să înăbușe orice inițiativă de a fi contrazisă. Nora, Colette, visa tot timpul la Paris, deși era de origine modestă. Surorile Anetei, Zoia și Lena, încuviințau, în cele din urmă, după revolte de fațadă, neconvingătoare, orice afirmație a surorii mai mari, oricât ar fi fost de absurdă. Margareta (Margo) fiica Anetei, îndrăgostită la modul absolut de soțul ei, Mircea, o dragoste sacră și ardentă, va sfârși tragic, fiindcă Mircea se va îndrăgosti de Wanda, o tânără venită de la Paris, o ființă prozaică, frivolă și chinuită de singurătate. Frații Duduleanu, Georges și Ianache, deși apar frecvent, au roluri  superficiale,  lipsite de substanță, fiind de remarcat totuși  momentul în care vin cu corespondența dintre Mircea și Wanda, corespondență care va declanșa actul tragic al sinuciderii Margaretei, soția lui Mircea. De remarcat ar fi predilecția celor trei surori pentru scenele funebre, pe care le demonetizează, în condițiile în care trec frecvent în  registrul vesel, remarcând laturi amunzante ale decorurilor  sau ale altor aspecte  specifice ”ultimului spectacol”. Apariții episodice au avut Faulein, cu germana ei chinezească și Zamfira, fata din casă, „vinovată” pentru tot ce se întâmpla.

În ultima scenă, pe fundal de certuri, răcnete și, uneori, vorbe dulci, prefăcute, se discută aspectele general umane ale societății de oriunde: trădare, goliciune sufletească, moarte, vanitate, avariție, generozitate, dragoste, însingurare… lucruri care, dintotdeauna, au afectat, într-un fel sau altul, relațiile dintre oameni.

Când luminile rampei s-au stins, nu știu de ce , prin prisma spectacolului încheiat, mi-am adus aminte  de faptul că termenul ”persona” vine din limba greacă și desemna, în perioada antică, masca purtată de actori în timpul reprezentațiilor teatrale. Când a apărut ”cea de-a șaptea artă”, mulți credeau că teatrul și-a trăit ultima reprezentație. Totuși, deși a trecut atât de mult timp de atunci, cu scenă sau nu, se pare că teatrul nu va muri niciodată..

Express Your Reaction
Like
Love
Haha
Wow
Sad
Angry