Politica se face, de multe ori, la lumina felinarelor, dar se explică la lumina ecranului de telefon. Cazul deputatului PNL Alexandru Popa este exemplul clasic de politician care încearcă să joace la două capete, sperând că electoratul nu va observa diferența dintre votul real și postarea de pe rețelele sociale.
Cronologia faptelor ne arată o fractură de logică evidentă. Ieri seara, la cald, Alexandru Popa declara pentru ziarul Obiectiv că s-a abținut la un „cumul de decizii”. Mai mult, acesta susținea că nu s-a votat nicio alianță cu PSD, ci doar dacă partidul vrea să rămână la guvernare.
Câteva ore mai târziu, pe Facebook, discursul s-a transformat radical. „Abținerea” nocturnă a devenit, în ochii deputatului, un vot ferm împotriva PSD. Popa pozează acum în luptătorul anti-PSD care nu acceptă compromisuri.
Problema este una simplă: în politică, abținerea nu este un „NU”.
Într-un moment decisiv, când se hotărăște direcția unui partid și a unei țări, abținerea înseamnă eschivă. Dacă lupta sa principală a fost și rămâne cu PSD, de ce nu a existat un vot clar „ÎMPOTRIVĂ”?
Lipsa de asumare merge mai departe. Deputatul afirmă că s-a votat „dacă vrem la guvernare”. Întrebarea legitimă care apare este: cu cine? Dacă excluzi PSD-ul (așa cum pretinde azi), dar te abții la trecerea în opoziție, care este soluția matematică pentru a rămâne la putere? Singurele variante rămase ar fi o alianță cu partide extremiste sau o formulă minoritară fără șanse de supraviețuire.
Este evident că Alexandru Popa și alți lideri liberali au preferat o poziție neutră, de așteptare, pentru a vedea în ce direcție bate vântul puterii. Această „abținere” generalizată trădează o dorință disperată de a nu părăsi fotoliile de la guvernare, indiferent de prețul plătit în credibilitate.
Postarea de pe Facebook a deputatului vorbește despre „reconstruirea credibilității” și despre „vocea oamenilor care muncesc”. Este greu să convingi alegătorii de bună-credință când acțiunile din spatele ușilor închise nu bat cu propaganda.
În timp ce Ilie Bolojan pare să capitalizeze nemulțumirea internă pentru a reforma partidul, la Brăila se practică o strategie de supraviețuire prin confuzie. Să spui că nu vrei cu PSD, dar să nu votezi împotriva unei structuri care include PSD, nu este politică de dreapta; este doar o încercare de a salva aparențele în fața unui electorat care s-a săturat de jocuri duble.
Concluzia este amară: Alexandru Popa a avut șansa să fie asumat. Putea să voteze „NU” guvernării cu PSD și „DA” trecerii în opoziție pentru a reconstrui partidul. A ales calea de mijloc – abținerea – o zonă gri unde principiile sunt negociabile în funcție de ora la care se dă declarația.
În tot acest peisaj al ezitărilor, figura lui Ilie Bolojan rămâne singurul punct de reper pentru cei care încă mai caută pragmatism în PNL. Acum, eliberat de constrângerile unei guvernări de compromis care tocmai s-a prăbușit, Bolojan are în față un drum clar, dar dificil.
Rămâne de văzut dacă acesta va profita de timpul câștigat pentru a face curățenie într-un partid parazitat de lideri care una spun pe Facebook și alta votează în ședințe. Dacă PNL vrea să mai conteze la următoarele alegeri prezidențiale, are nevoie de o direcție fermă, nu de „rătăciți” care se abțin atunci când partidul le cere să aleagă. Reconstrucția credibilității liberale nu se poate face cu oameni care stau cu bagajele făcute la poarta PSD, ci cu o reformă internă reală, condusă de cei care înțeleg că puterea fără principii este doar o formă de eșec amânat.
După spectacolul de imagine de azi, rămâne o întrebare: pe cine crede domnul deputat că mai poate păcăli cu acest „eroism” de după vot?
